joi, 8 noiembrie 2012

a fost odata..

am iubit odata un baiat... l-am iubit mai mult decat am iubit viata, mai mult decat ma iubeam pe mine, decat as fi visat vreodata ca pot sa iubesc...si din acest fapt, prin el, am invatat sa iubesc viata si sa ma iubesc cu adevarat pe mine... am iubit odata un inger, care nu vroia sa fie al meu... un inger mereu aproape si in acelasi timp, cel mai departe... nu am vrut niciodata sa incatusez acel inger, niciodata sa-i diminuez puterea, niciodata sa-i tulbur drumul, menirea... niciodata sa-l inchid intr-o celula, niciodata sa-l inchid in inima mea... l-as fi lasat sa zboare, i-as fi alinat aripile ranite de lucrurile rele pe langa care a trecut... i-as fi completat puterea, pentru ca ce nu stia el este ca aveam aceeasi esenta, eram facuti din acelasi material. ce nu stia el este ca eu l-am simtit, ca el mi-a adus aminte de cine sunt cu adevarat, ca m-a ajutat sa-mi amintesc de originea mea... el nu-mi vedea aripile, pentru ca isi pierduse speranta in dragoste, desi ajuta pe oameni sa o sustina pe a lor, si speranta, si dragostea. ce nu stia el era cine sunt eu... cum as fi putut vreodata sa-i zic, cand el credea ca drumul lui este cel pe care il urmeaza? cum poti sa intorci pe cineva de la propriile conceptii, propriile credinte, chiar daca tu vezi mai mult? ma durea de fiecare data cand imi vorbea, dar il iubeam in asa fel, incat durerea devenise o parte din mine, aproape ceva placut. ma durea cand imi vorbea si cuvintele lui dadeau impresia de incheiere. dar nu puteam sa-i zic nimic, nu puteam sa trec peste el... am incercat, poate nu indeajuns de mult, sa ii arat... dar ingerul nu intelegea. e greu, repet, sa intorci pe cineva din drum, indiferent daca este din unul incomplet. il iubeam in fiecare zi mai mult, il doream in fiecare zi mai mult... era al nimanui, era al tuturor, tot ce vroiam era sa stiu ca era si al meu... si nu stiam. nu-l intelegeam mereu, dar il acceptam intotdeauna, pentru ca nu vroiam sa fie vreo zi sau vreo noapte in care sa nu se opreasca putin din zbor ca sa ma viziteze. il iubeam si asa. ceea ce nu stia el e ca niciodata nu voi ajunge cel mai sus, pentru ca drumul spre cel mai sus era facut pentru 2. si am acceptat, si nu mi-am pierdut niciodata speranta ca destinul ne va duce in punctul in care universul imi dovedea ca avusesem dreptate, ca nu ma inselasem, ca speranta si credinta mea au dat roade, ca sclipirea din ochii lui, ca prezenta lui permanenta in sufletul meu certificau faptul ca el imi era cealalta jumatate. oricat de mult mi-as fi dorit, nu am putut sa-i zic cine sunt. nu am avut niciodata curajul sa-l contrazic, sau poate nu am avut niciodata cu adevarat incredere ca am dreptate. obisnuia sa-mi spuna ca de mine depinde totul, ca voi primi tot ce vreau daca voi cere... nu stia cat de tare se insela. nu stia ca nu aveam cum sa-i zic " pana acum a depins de mine, de acum, implinirea mea depinde de tine" ... iar eu nu ii ziceam, si ii dadeam dreptate. am iubit odata un inger care a uitat sa fie om, care a uitat o parte din darul care i s-a dat. am iubit un inger care mi-a predat atatea lectii, nestiind ca eu trebuia sa-l conduc pe el spre lectia finala. nestiind cine sunt, nu m-ar fi putut aduce in locul de care apartineam. el a avut capacitatea de a ajunge acolo, pentru ca undeva din umbra, eram mereu langa el. nu am vrut niciodata sa-i tai aripile, ci doar sa-l ajut sa zboare si mai sus, sa vada lumea,cerul, si stelele din jurul lui dintr-o alta perspectiva, in schimb, prin drumul pe care si l-a ales, nu a stiut ca el ma incatuseaza pe mine... nu a stiut ca imi limiteaza puterea. dar l-am iubit atat de mult, ca nu a contat. eu inca speram ca intr-o zi va privi o data cu adevarat in ochii mei si va vedea stralucirea. stiam ca odata ce o va vedea, va intelege... el m-a facut sa inteleg de ce nu am mai simtit asta inainte, pentru ca asa ceva simti doar fata de sufletul langa care ai strabatut atatea vieti, atatea planete, atatea dimensiuni. dar ingerul meu nu privea decat in sus, iar eu l-am iubit si asa... cand l-am intalnit, am inteles de ce a trecut atata timp. am acceptat sa zbor mai jos, cu gandul ca el poate sa ajunga unde isi doreste, in locul din care a venit, in locul unde va pleca. l-am iubit mai mult decat m-am iubit pe mine si nu am regretat nicio secunda. si ingerul meu zboara, liber. iar eu nu am ramas decat cu speranta ca poate intr-o zi, ingerul isi va intoarce privirea catre mine.

Un comentariu: